|
PASTORALĂ LA PRAZNICUL ÎNVIERII DOMNULUI 2008
† NICOLAE
din mila lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în cele două Americi
Iubitului cler şi dreptmăritorilor creştini,
pace şi bucurie sfântă de la Hristos Domnul,
iar de la noi arhierească binecuvântare.
Prea Cucernici Părinţi,
Iubiţi Credincioşi,
Hristos a înviat!
În fiecare an ne vestim unii altora că prin Învierea
lui Hristos moartea a fost biruită, repetând cuvintele femeilor
mironosiţe care au vestit primele Apostolilor că au găsit mormântul
Domnului gol şi că Cel pe care îl aşezaseră cu două zile înainte în
mormânt a înviat. Dar tot acum ne bucurăm să primim salutul lui
Hristos cel Înviat Pace vouă!
Sf. Evanghelist Ioan ne prezintă prima arătare a
Domnului Înviat către ucenici: „Şi fiind seară, în ziua aceea,
întâia a săptămânii, şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi
ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi
le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi
coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul.” (Ioan 20,
19-20). După răstignirea, moartea pe Cruce şi îngroparea
Mântuitorului, ucenicii se ascunseseră de frica iudeilor, ca nu
cumva să sufere şi ei soarta Învăţătorului. Oameni cu puţină
înţelegere şi credinţă, deziluzionaţi de cele întâmplate, Apostolii
îl reîntâlnesc acum pe Învăţătorul lor şi se bucură. Primesc
cuvântul sub forma salutului „Pace vouă!” şi constată cu ochii lor
că Domnul lor a Înviat. Şi se bucură de această revedere. Acesta
este începutul transformării lor din ucenicii ai Învăţătorului în
Apostoli, adică vestitori ai Învierii Domnului.
Pacea pe care le-o aduce Mântuitorul se referă în
primul rând la împăcarea omului cu Dumnezeu. Adam, cel ce a refuzat
dragostea şi comuniunea cu Dumnezeu, s-a aflat tulburat în sufletul
lui pentru că a pierdut sensul existenţei sale. Creat după chipul
lui Dumnezeu şi tinzând la asemănarea cu Creatorul său, primul om nu
putea afla sensul vieţii în afara legăturii cu Dumnezeu. De aceea,
nu putea fi împăcat. Adam a pierdut odată cu dragostea lui Dumnezeu
şi pacea sufletului. Şi de la Adam, orice om trăieşte tragedia
separării de Dumnezeu în primul rând ca o neîmpăcare sufletească.
Fericitul Augustin redă foarte bine această stare a omului prin
cuvintele „Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniştit este
sufletul nostru până nu se va odihni întru Tine.”
Hristos a venit să restabilească comuniune omului cu
Dumnezeu şi să-i readucă omului pacea sufletului. Sf. Pavel spune
creştinilor din Roma că: „fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace
cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” (Rom. 5,1). Iar
celor din Efes le spune: „El (Hristos) este pacea noastră, El care a
făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al
despărţiturii. Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor
şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un
singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe
amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.”
(Ef. 2,14-16). Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aceste cuvinte
spunând că ceea ce fusese îndreptar şi călăuză pentru poporul evreu,
Legea lui Moise, devenise perete despărţitor între evreu şi
ne-evreu, dar şi între om şi Dumnezeu. Profetul Isaia se întreba, în
numele lui Dumnezeu, ce va face cu via pe care a sădit-o şi nu a dat
rod? „Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei
şi va fi călcată în picioare.” (Is. 5,5)
În Hristos se împlinesc aceste cuvinte ale
profetului. Hristos a adus pacea între oameni şi cu Dumnezeu prin
jertfa pe Cruce. Ceea ce era vrăjmăşie, căci stabilise o separaţie
între om şi Dumnezeu, a fost desfiinţat pe Cruce prin jertfa,
oferirea de Sine a lui Hristos. Urmarea mândriei şi a neascultării
lui Adam a fost separarea de Dumnezeu, urmarea smereniei omului-Dumnezeu şi a ascultării până la moarte „şi încă moarte pe
Cruce” (Filip. 2,8), a fost împăcarea cu Dumnezeu. Toate cele ce se
aflau separate de Dumnezeu, întreaga creaţie suferindă după păcatul
lui Adam, a fost readusă, prin jertfa lui Hristos, înaintea lui
Dumnezeu-Tatăl, împăcată şi răscumpărată din moarte. Sf. Chiril al
Alexandriei explică taina Crucii prin faptul că la Dumnezeu-Tatăl nu
se poate ajunge decât în stare de jertfă, iar jertfa adevărată, în
numele omenirii, nu o putea aduce decât Cel fără de păcat, Cel
împăcat cu omenirea. Iar Sf. Pavel vorbeşte foarte clar colosenilor
de roadele jertfei lui Hristos: „Şi printr-Însul toate cu Sine să le
împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin
El, prin sângele Crucii Sale.” (Col. 1,20).
Pacea pe care o aduce Hristos este aşadar pacea
împăcării omului cu Dumnezeu, pacea biruinţei asupra păcatului prin
jertfa pe Cruce. Iar această biruinţă şi puterea ce izvorăşte din ea
o transmite Apostolilor: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă!
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi. Şi zicând
acestea a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi
ţinute.” (Ioan 20,21-23). Prin aceasta Hristos ne arată că pacea
sufletelor noastre este şi semnul împăcării cu Dumnezeu prin
iertarea păcatelor prin puterea Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi,
Hristos ne dăruieşte şi nouă tuturor pacea Sa
aducătoare de bucurie. Ca şi Apostolii oarecând, primind pacea lui
Hristos aflăm împăcare sufletelor noastre şi ne arătăm vrednici de
primirea lui Hristos Înviat în Taina Sf. Împărtăşanii. Iar apoi
mărturisim că am aflat „Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea
adevărată”, credinţa mărturisitoare a Învierii Domnului. Ca şi pe
Apostoli, întâlnirea cu Hristos cel Înviat ne transformă din ucenici
cu puţină credinţă şi înţelegere în mărturisitori ai Învierii
Domnului, Cel ce a surpat peretele despărţirii şi a adus pacea.
Îndemnul meu la acest praznic slăvit este să cerem
lui Hristos cel Înviat să ne dăruiască pacea Sa aducătoare de
bucurie, pacea sufletului şi cea a împăcării cu semenii, să ne dea
gândul cel bun al împăcării cu fraţii noştri din cealaltă Episcopie
Română din America de Nord, ca împreună să mărturisim credinţa
ortodoxă temeluită pe Învierea Domnului. Anul 2008 este unul
aniversar, căci se împlinesc 125 de ani de naşterea şi 50 de ani de
la trecerea la cele veşnice a primului episcop al românilor din
America, Prea Sfinţitul Policarp Moruşca. Să ne rugăm Bunului
Dumnezeu ca anul 2008 să fie şi anul împăcării istorice dintre cele
două Episcopii româneşti şi al refacerii unităţii ortodoxiei
româneşti de pe continentul american.
Hristos Domnul să vă dăruiască pacea Sa şi bucuria
Apostolilor ce L-au întâlnit pe Domnul Înviat. Această pace şi
bucurie să se sălăşluiască între noi toţi, în familiile şi parohiile
noastre.
Vă
îmbrăţişez frăţeşte în Hristos Domnul Cel Înviat şi vă urez
Sărbători fericite!
Hristos a înviat!
Al vostru frate întru rugăciune către Dumnezeu,
† NICOLAE
Chicago, Praznicul Învierii Domnului, 2008
|
|
|